MODALITĂȚI DE SCRIERE în lucrări de ficțiune sau non-ficțiune
Modalitățile de scriere se referă la metodele prin care se elaborează lucrările scrise sau căile prin care autorul transmite informația cititorului.
Cele mai utilizate moduri de scriere corespund clasicelor tehnici retorice, sau „modele de discurs„. Modelele de discurs descriu categorii, convenții și scopuri ale unei comunicări prin limbaj, scris sau vorbit. Ele sunt următoarele:
- narațiunea
- descrierea
- expunerea
- argumentarea
Modalitățile de scriere de mai sus sunt folosite atât în textele de ficțiune (literare) cât și în cele de non-ficțiune. Ele au fost evidențiate deja în secțiunea Tipuri de TEXT, unde s-a prezentat o clasificare sumară a textelor scrise, după criteriul scopului și semnificației acestuia.
Narațiunea spune o poveste. Narațiunea include elemente specifice prin care autorul prezintă povestea: perspectiva generală (personală or impersonală), „vocea” care „spune” povestea), perspectiva asupra timpului (prezent, trecut, viitor etc). Orice narațiune include un personaj uman sau o voce impersonală, care joacă rolul este naratorului; prin intermediul acestuia, autorul transmite cititorului povestea
O narațiune poate fi identificată prin prezența personajelor, a secvențelor de acțiuni conectate în mod informal sau cronologic.
Descrierea este un stil de scriere care constă într-o prezentare (în cuvinte) a unor obiecte, exaperiențe, situații, personaje etc. Descrierea este modalitatea tipică de a comunica ideile secundare, prin focalizarea pe toate tipurile de detaliu, în special senzorial: culoare, textură, mărime, material, miros, poziție relativă etc.
O descriere poate fi identificată prin frecvența substantivelor și adjectivelor, în schi verbelor d acțiune.
Expunerea comunică informații, în general. Scopul expunerii este de a explica și analiza ideile, faptele, acțiunile și situațiile. de aceea expunerea este frecvent utilizată la începutul unei povestiri, în scopul de a pregăti cititorul cu informațiile de bază. Expunerea este de asemenea folosită în pasajele de tranziție, pentru a ajuta cititorul să înțeleagă noile scene sau contexte din lucrarea scrisă.
Argumentarea este un stil de scriere unde autorul încearcă să dovedească validitatea unei idei, teorii sau punct de vedere. Se mai numește și stil persuasiv, datorită scopului său de a încerca să schimbe opinia sau punctul de vedere al cititorului.
Așa după cum s-a menționat în secțiunea Tipuri de TEXT, puține lucrări folosesc un singur stil de discurs. Spre exemplu, într-un text narativ se pot găsi fragmente expozitive și descriptive. Alte stiluri de scriere des utilizate sunt dialogul și monologul.
Dialogul este un stil narativ ce constă în transcrierea unei conversații între două sau mai multe personaje. Dialogurile aduc dinamism într-o poveste, creează impresia de autenticitate și consituie o manieră indirectă de descriere. Dilaogul poate fi identificat prin anumite verbe care sunt des folosite, cum ar fi: spune, afirmă, intreabă, cere, răspunde etc. urmate de transcrierea exactă a cuvintelor personajului.
Monologul este un stil narativ care constă în transcrierea ideilor sau sentimentelor unui personaj. Monologul poate fi identificat prin redarea discursului neîntrerupt al unui personaj și absența unor replici verbale.
TEMA și STRUCTURA TEXTULUI LITERAR
Dacă doriţi să scrieți rezumatul unei lucrări de ficțiune sau literare, asigurați-vă că nu confundați tema acelei opere cu subiectul ei. Tema este domeniul mai larg în care se încadrează respectiva scriere literară, în timp ce subiectul ține de ideile personale ale autorului, de ceea ce vrea el să exprime în tema respectivă.
De exemplu, un scriitor poate alege tema războiului în povestea sa, iar subiectul lucrării poate fi opinia personală a autorului despre război. Subiectul unei opere literare este totalitatea evenimentelor, care se petrec în spațiu și timp, prezentate într-o formă literară.
Subiectul este, în mod obișnuit, organizat într-o secvență de „momente” sau „puncte”, care definesc structura textului literar (epic sau dramatic):
- expozițiunea – este acea parte a poveștii, care definește cadrul, contextul inițial.
- intriga (conflictul) – punctul unde se creează conflictul și se declanșează secvența de evenimente intercorelate cauzal.
- desfășurarea acțiunii – secvența de evenimente declanșate de intrigă; este partea cea mai extinsă a operei.
- punctul culminant – momentul sau punctul de cea mai mare intensitate dramatică, care schimbă, de obicei, cursul evenimentelor.
- deznodământul – punctul în care se dezvăliue soluționarea conflictului principal.
Câteva indicii pot servi la identificarea elementelor de structură ale unui text literar.
Expozițiunea conține de obicei indicatori de spațiu și timp ai acțiunii; este un moment fără intensitate dramatică, ci conține foarte des elemente descriptive.
Intriga este un moment tensionat, de obicei scurt, care conturează conflictul.
Desfășurarea acțiunii este cea mai lungă parte a lucrării; ea prezintă succesiunea efectivă a evenimentelor și eventual răsturnările de situație.
Punctul culminant este momentul de maximă intensitate a conflictului, când pare să nu existe soluție în situația conflictuală; adesea, ea acoperă un interval scurt de timp.
Deznodământul reflectă noul echilibru stabilit în urma rezolvării conflictului.
O binecunoscută poveste pentru copii cu structura pusă în evidență prin culori.
Povestea celor trei purceluși
Expozițiunea
Au fost odată trei purceluși care au pornit în lume să-și gasească norocul. Primul purceluș, obosit, s-a oprit și și-a făcut o căsuță din fân. Mai departe, al doliea s-a oprit și el, ca să-și construiască o căsuță din lemn. Cel de al treilea și-a continuat drumul până a găsit piatră ca să-și facă o căsuță rezistentă așa cum era și el.
Intriga
Un lup mare și rău, văzându-i pe purceluși jucându-se și dansând își spuse: “Ce masă fragedă voi face din ei!” și îi fugări până ei se ascunseră în case.
Desfășurarea acțiunii
Lupul a tras aer în piept și a suflat peste căsuța din fân; fânul a zburat în toate părțile, iar purcelușul luat-o la fugă spre casa celui de al doilea. Lupul a tras puternic aer în piept și a suflat peste căsuța din lemn. Abia a doua oară, lemnele au zburat, iar cei doi purceluși au luat-o la fugă spre casa celui de al treilea.
Mai flămând ca niciodată, lupul a tras puternic aer în piept și a suflat peste căsuța din piatră. Dar căsuța nu s-a dărâmat, nici a doua, și nici a treia oara.
Punctul culminant
Enervat și epuizat de atâta suflat, lupul s-a cățărat pe acoperișul casei și și-a dat drumul pe coș. Între timp însă, purcelușii au pus pe foc un ceaun mare, plin cu apă. Când a ajuns jos, lupul a aterizat direct în ceaunul cu apă fiartă. Urlând de durere, a tâșnit prin perete direct spre pădure şi nu s-a mai întors niciodată.
Deznodământul
Fericiți, purcelușii au construit o altă casă mai mare, cu pereți din piatră, cu masa și dulapul din lemn și cu paturi din fân moale şi au trăit în ea pentru totdeauna.
PERSONAJELE într-o operă literară
Un personaj literar are o identitate imaginară, distinctă de orice persoană reală, chiar dacă este inspirată din lumea reală. Personajele literare sunt clasificate ca:
- personaje principale, secundare, episodice (după gradul de importanță).
- personaj individual sau colectiv (după gradul de individualizare).
- personaj static (care nu se schimbă)
- personaj mobil, dinamic (complex, nuanțat).
Scriitorii folosesc diferite tehnici de a descrie personajele în operele lor literare:
- direct: prin vocea naratorului, prin vocea altor personaje, prin auto-caracterizare.
- indirect: prin acțiunile acelor personaje, sau atitudinea sau limbajul lor.
Relațiile cu alte personaje, mediul în care trăiesc, sau modul cum se îmbracă, toate pot fi tehnici indirecte pentru a caracteriza personaje în operele literare.
Pentru a include descrierea unui personaj literar în rezumatul unei opere, se recomandă parcurgerea unor etape:
Citiți textul cu atenție
Determinați tipul de personaj în funcție de:
- gradul de participare la acțiune (principal, secundar, episodic).
- gradul de individualizare (individual, colectiv).
- gradul definitoriu pentru un anumit comportament uman sau trăsătură.
Definiți principalele trăsături ale personajului, apoi ilustrați-le prin citări, sau indicând evenimente sau situații semnificative.
Selectați pasaje semnificative pentru a ilustra trăsături fizice sau psihologice ale personajului.
Ilustrați prin exemple tehnicile de caracterizare identificate.
Prezentați relațiile dintre personajul analizat și celelalte personaje.
În final, referiți-vă la mijloacele literare și metodele de caracterizare care definesc portretul unui personaj.
NARATORUL într-o operă literară
Naratorul este „vocea” în text și nu trebuie confundat cu autorul.
Naratorul este persoana care spune povestea și poate fi:
- subiectiv – implicat emoțional în poveste.
- obiectiv – neimplicat emoțional, detașat.
- atotștiitor – cunoaște cum și ce gândesc personajele și după ce rațiuni acționează.
- personaj narator – participă și el la propria lui narațiune.
- „vocea” – un povestitor care nu poate fi identificat cu un anumit personaj.
Pentru a identifica statutul unui narator, verificați persoana verbelor și a pronumelor. Dacă în narațiune se folosește persoana întâia, atunci naratorul este unul dintre personaje. Dacă în narațiune se folosește persoana a treia, atunci naratorul nu este un personaj, ci o voce impersonală.
Anumite indicii particulare pot sugera implicarea emoțională a naratorului: folosirea persoanei întâia singular, împreună cu comentarii, verbe la imperativ, punctuații expresive, arată că naratorul este subiectiv.
Indicatori de TIMP și SPAȚIU
Indicatorii de timp sunt esențiali pentru a defini secvența acțiunilor din text. În acest scop, puteți folosi părți de vorbire (adverbe de timp, substantive etc.) care desemnează anumite momente ale zilei sau săptămânii, dar și luni, sezoane, ani, epoci etc.; la fel de bine, se poate face referire la momente istorice.
Indicatorii de spațiu specifică sau sugerează locul unde se desfășoară o acțiune. Aceștia pot fi exprimați, în general, prin cuvinte sau expresii ce indică locul acțiunii: adverbe de loc, substantive, referințe geografice sau locuri celebre. Locul poate fi:
- afară: în natură, în pădure, un lac, un parc etc.
- înăuntru: o cameră, o clădire, acasă.
- real: un sat, un oraș, o țară etc.
- imaginar / fantastic: tărâmul zânelor, tărâmul de dincolo.
- pământean: grădina, strada.
- cosmic: cerul, luna, galaxia.
Indicatorii de timp și spațiu ajută la o mai bună înțelegere a acțiunii și a faptelor relatate, fie ele din zona ficțiunii sau nu. Dacă spațiul și timpul sunt aspecte importante în subiectul textului de rezumat, atunci trebuie neapărat să le precizați.
EXEMPLU de rezumat – intriga și personajul principal ale unei piese
Rezumatul uneia dintre capodoperele literare absolute ale omenirii: Regele Lear, de William Shakespeare
Nu vă fie teamă de Shakespeare!
Rezumatul piesei de teatru „Regele Lear”, de William Shakespeare
Piesa de teatru. Regele Lear este o tragedie scrisă de William Shakespeare, una din cele mai celebre opere ale sale. Piesa înfățișează consecințele tragice și coborârea treptată în nebunie a personajului din titlu, după cedarea regatului său celor două fiice mai mari, meschine și lingușitoare. Tragedia este o capodoperă în privința dezvăluirii naturii umane, în aspectele ei pozitive și negative, precum și în metamorfoza caracterelor.
Intriga.
Lear, regele Britaniei, decide să împartă regatul celor trei fiice ale sale.
Cea mai mare parte va merge către acea fiică care va exprima cel mai bine dragostea pentru tatăl său. Goneril și Regan, fiicele cele mari, îi oferă tatălui cuvinte de lingușeală. Cordelia, fiica cea mai tânără și preferata regelui, spune doar câteva vorbe simple, dar sincere. Regele Lear este dezamăgit de Cordelia și o alungă. Regatul lui Lear este moştenit de cea mai mare dintre fete, Goneril.
Curând Lear înţelege că a greșit: Goneril și Regan îl umilesc, îl tratează cu cruzime și plănuiesc să-l ucidă. Trădat de fiicele sale, Lear fuge însoțit doar de bufon și doi nobili loiali. Nobilul care l-a avertizat pe Lear asupra planurilor fiicelor sale, este fost pedepsit la orbire. Lear decade lent într-o nebunie completă.
Căsătorită cu regele Franței, Cordelia vine cu o armată în ajutorul tatălui său.
Francezii sunt învinși, dar Lear, Cordelia, Goneril and Regan mor.
Nobilii loiali lui Lear vor avea grijă de regat, dar triteţea umbreşte finalul.
Personajul principal.
Regele Lear, personajul central al tragediei este unul din cele mai complexe din toată opera lui Shakespeare. Lear este dezvăluit ca fiind naiv și bun, pătimaș și crud, urâcios și înțelegător. Aviditatea sa absurdă de lingușeli îl va conduce la moarte, pe el şi cei credincioţi lui.
Totuşi Lear este un personaj a cărui pedeapsă depășește cu mult erorile sale nesăbuite. De-a lungul piesei, publicul are posibilitatea să vadă modul în care Lear învață din greșelile sale și devine o ființă umană mai bună și înțelegătoare.
