Exerciții de rezumare

Johannes Gutenberg s-a născut în orașul german Mainz, fiin cel mai tânăr fiu al unui comerciant și soției acestuia, care era fiica de negustor.
Se crede că Gutenberg a învățât de tânar meșteșugurile de fierar și aurar.
Istoricii spun că: „Mare parte a vieții timpurii a lui Gutenberg este un mister.”
Se presupune că, în anul 1411, familia Gutenberg a migrat din motive politice la Strasbourg și că Johannes ar fi studiat la Universitatea din Erfurt.

În jurul anului 1439, Gutenberg a suferit un dezastru financiar: producea oglinzi din metal lustruit pentru a le vinde pelerinilor în orașul german Aachen; după evenimente neprevăzute, Gutenberg a pierdut toti banii cheltuiți. Când a venit momentul de a da socoteală investitorilor, Gutenberg le-a promis să le dezvăluie un „secret”. S-a speculat pe larg faptul că ar fi fost vorba de un tipar cu litere mobile. Legenda spune că această idee i-a venit „ca o rază de lumină”.

Se spune că în 1440 Gutenberg a perfecționat și apoi a dezvăluit secretul tiparului. Întors în Mainz in anul 1448, Gutenberg a înființat un atelier de imprimare unde a pus în aplicare noile sale tehnici.
În 1455 Gutenberg a finalizat proiectul său major, tipărirea Bibliei. Dar în 1456, din cauza datoriilor pentru acest proiect, Gutenberg a fost declarat în faliment, pierzându-și atelierul. Totuși, îi rămâne un mic magazin, unde continuă să imprime Biblia și alte lucrări.
În 1465, realizările lui Gutenberg au fost recunoscute și a primit titlul de „domn al curții”. Gutenberg a murit în 1468 și a fost înmormântat în biserica franciscană din Mainz, contribuțiile sale rămânând, în mare parte, necunoscute.

Gutenberg a fost primul european care a utilizat tiparul cu litere mobile.
Invenția lui cu adevărat epocală a fost sistemul care a permis producția de masă a cărților tipărite. Gutenberg nu a avut succes financiar în timpul vieții.
Dar tehnologiile de imprimare s-au răspândit rapid, și astfel veștile și cărțile au început să călătorească în toată Europa. Apariția mașinii de imprimare cu litere mobile a dus Europa către epoca de comunicare în masă și către revoluția științifică ulterioară. Considerat ca fiind unul dintre cei mai influenți oameni din istoria omenirii, Gutenberg a fost declarat cea mai puternică personalitate, iar invenția sa ca cea mai importantă din cel de al doilea mileniu.

Puma

Habitatul geografic
Puma, cunoscută și ca leul de munte, este un mamifer carnivor din familia felidelor, răspândit în America de Sud, în Mexic și în SUA.

Caracteristici și comportament
Este un animal foarte mobil, flexibil, care poate sări la o distanță de 10m și la o înălțime de 4m. Puma trăiește izolat și este un animal nocturn. Este extrem de feroce și abilă (noaptea vânează și ziua doarme în copaci).

Obiceiuri de vânătoare
Puma atacă printre altele și animale de talie mare ca cerbi, elani, reni, dar și rozătoare ca șoareci, șobolani, veverițe etc. Animalele de talie mare le atacă printr-un salt. Ajuns pe spate, rupe printr-o mușcătură coloana vertebrală a pradei în regiunea cervicală (gâtului).

Caracteristicile habitatului
Puma preferă zone cu pădure tânără și deasă sau zone stâncoase unde pot urmări vânatul, dar pot trăi și în zone deschise. Puma este teritorială și supraviețuiește la o densitate scăzută a populației.

Relația cu omul
Puma nu atacă omul, ba chiar se ferește de el. Atacurile fatale asupra omului sunt foarte rare, dar în America de Nord s-au înmulțit în ultimii ani, acolo unde omul i-a încălcat teritoriul.

Starea actuala de conservare a speciei
Puma a avut în arealul de răspândire pe o mare parte din continentul american.
În prezent prin creșterea densității și numărul populației americane, arealul de răspândire al pumeri s-a redus considerabil. În SUA au supraviețuit exterminării lor de către om numai în unii munți și în regiunile de deșert și semideșert.

Leul și șoarecele, de Esop

Se spune că un șoricel cam obraznic l-a deranjat pe leu din somn.
Supărat, acesta a pus laba pe el și se pregătea să-l înghită.

Îngrozit, șoricelul a început să-l roage:
– ”Mărite leu, lasă-mă cu viață că cine știe când am să-ți pot fi de ajutor!”
Foarte amuzat de faptul că micuțul animal l-ar putea ajuta vreodată, leului i-a trecut mânia și i-a dat drumul.

După ceva vreme, vânătorii regelui l-au prins pe leu și l-au legat cu funii.
L-au lăsat lângă un pom până urmau să aducă o cușcă. Între timp a apărut șoricelul care recunoscându-l pe leul care l-a lăsat cu viață, a ros frânghiile și l-a eliberat. Atunci îi spuse:
– ”Îţi aminteşti cum ai râs de mine, fiindcă nu credeai că am să-ţi pot face un bine? Acum vezi şi singur, chiar şi de la un şoarece poţi trage uneori folos!”

Morala fabulei lui Esop: Niciodată nu știi de unde ți se întoarce binele! Chiar un prieten mic poate fi un mare prieten!

Povestea celor trei purceluși

Au fost odată trei purceluși care au pornit în lume să-și gasească norocul. Primul purceluș, obosit, s-a oprit și și-a făcut o căsuță din fân. Mai departe, al doliea s-a oprit și el, ca să-și construiască o căsuță din lemn. Cel de al treilea și-a continuat drumul până a găsit piatră ca să-și facă o căsuță rezistentă așa cum era și el.

Un lup mare și rău, văzându-i pe purceluși jucându-se și dansând își spuse: “Ce masă fragedă și suculentă voi face din ei!” și îi fugări până ei se ascunseră în case.

Lupul a tras aer în piept și a suflat peste căsuța din fân; fânul a zburat în toate părțile, iar purcelușul luat-o la fugă spre casa celui de al doilea. Lupul a tras puternic aer în piept și a suflat peste căsuța din lemn. Abia a doua oară, lemnele au zburat în toate părțile, iar cei doi purceluși au luat-o la fugă spre casa celui de al treilea. Mai flămând ca niciodată, lupul a tras puternic aer în piept și a suflat peste căsuța din piatră. Dar căsuța nu s-a dărâmat, nici a doua, și nici a treia oara.

Enervat și epuizat de atâta suflat, lupul s-a cățărat pe acoperișul casei și și-a dat drumul pe coș. Între timp însă, purcelușii au pus pe foc un ceaun mare, plin cu apă. Când a ajuns jos, lupul a aterizat direct în ceaunul cu apă fiartă. Urlând de durere, a tâșnit prin perete direct spre pădure, de unde nu s-a mai întors niciodată.

Fericiți, purcelușii au construit o altă casă mai mare, cu pereții din piatră, cu masa și dulapul din lemn și cu paturi din fân moale; au trăit în ea fericiți pentru totdeauna.

Wrestling – Sport sau spectacol?

Wrestlingul este o disciplină înrudită cu sporturile de contact. Dacă în luptele greco-romane și în luptele libere, protagoniștii sunt doi sportivi amatori al căror scop este acela de a prevala și a-și învinge adversarul, în wrestling sunt implicați doi sau mai mulți atleți a căror principală preocupare e aceea de a crea spectacol și de a menține interesul publicului la cote ridicate, prin practicarea unei game vaste de tehnici și manevre spectaculoase.

Într-un meci de wrestling doar rezultatul final și anumite momente de vârf ale meciului sunt predeterminate și repetate de wrestleri pe parcursul antrenamentelor, restul partidei fiind improvizată. Pe parcursul meciului, wrestlerii din ring comunică folosind gesturi sau termeni specifici pentru a informa adversarul în legătură cu manevrele pe care urmează să le execute. Și arbitrul are rolul său, semnalând uneori momentele în care trebuie să aibă loc evenimentele prestabilite.

Spectatorii și fanii wrestlingului se împart în două categorii: Mark și Smark.

Un spectator mark urmărește wrestlingul ca și orice alt sport, interpretând tot ceea ce se întâmplă în ring și în afara lui ca fiind real.

Termenul de smark a fost obținut din prescurtarea cuvintelor „smart mark”. Un spectator smark este conștient de natura înscenată a show-ului și este interesat de dificultatea și modul de execuție a diferitelor manevre și tehnici, apreciind wrestlerii în funcție de calitățile tehnice, atletice și actoricești de care dau dovadă.

O piesă de teatru în Englitera este, pentru orice om sensibil, cunoscător în ale rafinamentelor de pe scenele italiene şi franceze, un şoc şi nu face decât să-i amintească, dacă mai era nevoie, cât de puţină vreme trecuse de când insularii aceştia depăşiseră stadiul de barbari.

Şi nu mă refer aici doar la la purtarea lor, deşi vulgului din public nu i-a tăcut o clipă gura, iar spectatorii mai de soi n-au fost nici ei reţinuţi; tulburător mai cu seamă era entuziasmul sălbatic iscat de trupa de actori.

Trecuseră doar câţiva ani de când piesele de teatru fuseseră iarăşi permise, iar încântarea de a avea ceva nou de văzut aruncase oraşul într-o adevarată frenezie. Chiar şi studenţii, mi s-a spus, îşi vânduseră cărţile şi pledurile pentru a-şi cumpăra bilete, care erau foarte scumpe.

Reprezentaţia n-a fost tocmai cumplită, deşi a avut un aer jenant de rustic, semănând mai degrabă a carnaval burlesc decât a teatru serios. De fapt, a fost genul de piesă după care englezii se dau în vânt şi care arată ce popor grosolan şi violent sunt ei. Fusese scrisă de un ins care trăise nu departe de Oxford şi care, din păcate, nici nu călătorise şi nici nu-i studiase pe cei mai de seamă autori, căci nu dovedea că ar avea nici tehnică, nici simţul intrigii şi nici stil.

Astfel, unităţile dramei clasice, despre care Aristotel ne învaţă că asigură coerenţa unei piese, au fost ignorate încă de la bun început. Acţiunea, departe de a se desfăşura într-un singur loc, începea într-un castel (cred), trecea undeva pe o pârloagă, apoi pe un câmp de bătaie sau două şi se încheia de parcă autorul se străduise să vadă dacă poate plasa câte o scenă în fiece târguşor din ţară. Nedestoinicia lui a fost agravată de ignorarea unităţii de timp: între o scenă şi alta putea foarte bine să se fi scurs un minut, o oră, o lună sau chiar cincisprezece ani, fără ca spectatorii să fie informaţi care anume era cazul.

De asemenea, lipsea şi unitatea subiectului, căci ideea principală era lăsată la o parte pentru îndelungi perioade, fiind aduse în faţă alte teme, secundare, ca şi cum autorul smulsese la nimereală pagini din vreo zece piese, le azvârlise în aer şi apoi le aşezase una lângă alta aşa cum se nimerise.

Iar limbajul era chiar mai rău; unele cuvinte nu le-am înţeles, căci actorilor le lipsea priceperea declarativă, vorbind de parcă s-ar fi aflat printre prieteni sau la tejgheaua unei cârciumi. Fireşte însă, arta actoricească adevarată, în care artistul stă neclintit, cu faţa îndreptată spre publicul pe care îl seduce cu forţa minunatei sale retorici, nici nu se potrivea, căci piesa nu avea ce frumuseţe să transmită. Ba dimpotrivă, limbajul ei era de o grosolănie uimitoare. Într-o scenă mai cu seamă, în care fiul unui oarecare nobil se preface a fi nebun şi porneşte agale prin ploaie, unde îl întâlneşte pe rege, care şi el a înnebunit şi şi-a prins flori în păr (credeţi-mă că nu glumesc), m-am aşteptat ca doamnele să fie imediat poftite afară de soţii lor protectori. Dar ele au rămas acolo, dând cele mai limpezi semne de încântare, singurul lucru care a stârnit un frisson de şoc fiind apariţia pe scenă a unei actriţe – lucru nemaivăzut până acum.

Şi să nu uităm de violenţă. Numai bunul Dumnezeu ştie câţi au murit în piesa aia; după părerea mea, aşa se explică de ce englezii sunt atât de belicoşi – căci cum ar putea fi altfel, când asemenea fapte dezgustătoare sunt prezentate în chip de teatru? Unui nobil, de pildă, îi sunt scoşi ochii pe scenă, de faţă cu tot publicul, într-un mod care nu lasă deloc frâu liber fanteziei. Ce scop să aibă oare o astfel de asprime grosolană şi inutilă, dacă nu pentru a şoca şi a jigni?

De fapt, singura parte interesantă a piesei – care s-a prelungit atât de mult, încât ultimele scene au fost jucate, din fericire, pe întuneric – a fost aceea că mi-a oferit o imagine generală a societăţii locale, căci absolut nimeni din oraş n-a rezistat ispitei de a se mânji cu glodul de acolo.”

Iain Pears – „Cercul crucii” (traducere Adriana Bădescu, Ed. Nemira, 2007)